Interviu pentru Flacara lui Adrian Paunescu, Clara Margineanu

Draga Walter, sunt înca sub impresia recitalului tau din Bucuresti, de la Clubul Sinner’s… M-am bucurat sa te aud, sa vad un public frumos care cânta împreuna cu tine, care te aplauda în hohote de admiratie. Îti sunt rasplatite eforturile, energia si consumul pe care le canalizezi catre cariera ta muzical?? 

Cred ca se cuvine sa incep prin a-ti multumi pentru aprecieri dar mai ales pentru colaborarea deosebita in lumea culturii, cea pe care o respiram amandoi. Cu siguranta ma bucur  alaturi de oamenii de langa mine in serile si zilele si uneori chiar noptile albe de muzica, de teatru  si poezie. Imi place intrebarea ta pentru ca imi aminteste de o asemanare inginereasca pe care o descoperisem mai demult: probabil consumul unui artist se echilibreaza prin forta  ecoului pe care il produce,  asa cum un generator electric se incarca pe masura utilizarii lui. Ma amuza sa spun (si cred ca este relevant in contextul intrebarii tale ) ca cineva din public imi spusese candva ca pe scena sunt ca un motor diesel: pornesc mai greu si apoi, treptat, accelerez… Raspunzand intrebarii tale, ma simt categoric rasplatit , cei care sunt in sala langa mine construiesc starea din care eu ma hranesc uneori in fractiuni de secunda si apoi o transmit catre ei, filtrata de muzica mea. Poate de aceea fiecare show il simt diferit, pentru ca transmit doar in functie de energia din jur.    

Esti absolvent de Politehnica si apoi, de Matematica. Esti profesor de matematica si în acelasi timp, descifrezi poeme si acorduri. Cum s-a întâmplat, ti-ai propus doua drumuri esentiale în traseul tau prin lume?

„In viata e bine sa faci din toate cate putin si din una mai mult” era un proverb, se pare ca eu am ales sa fac din doua mai mult (excluzand ingineria, tot ramae cu certitudine una sa fi fost facuta mai mult – matematica sau muzica, timpul va decide unde am sapat mai adanc). Matematicianul rus Lobacevski  spunea ca nu exista domeniu al matematicii, oricat de abstract ar fi el, care sa nu-si gaseasca aplicabilitatea in viata de zi cu zi. Eu nu incerc decat sa pastrez un echilibru intre gandirea concreta, realista si… idealistul din interior. Ar fi ciudat sa ma trezesc intr-o zi ca am ajuns un matematician visator si un folkist realist. Asadar merg consecutiv pe doua drumuri ce par paralele  si cand unul se complica…caut solutia prin teoria lui Lobacevski.  Cred ca drumurile ne aleg pe noi, nu noi pe ele, deci mai degraba as spune ca matematica m-a ales pe mine prin liceu si muzica ceva mai  devreme, as putea ghici ca undeva prin etapa embrionara a vietii mele J. Restul destinului l-am croit sinusoidal, in functie de aceste coordonate date.

Ai colindat orasele. Calarasi, Iasi, Constanta sunt locuri în care ai locuit, ai trait, ai lasat urme. Înteleg ca ai ales sa traiesti lânga mare. Optiune sau destin?

Optiunea noastra este de a ne croi destinul J Imi place tot ce tine de ape: ale pamantului, ale oamenilor, ale vietii. M-am nascut langa Dunare si fluviile ajung pana la urma la mare…

Te pretuiesc pentru sinceritatea, dragostea, responsabilitatea cu care cauti, citesti si pui în valoare poezia de valoare. Descoperi versuri bune, pe cine stie unde, le transformi în cântec, oferindu-le astfel, sansa de a fi cunoscute si memorate. Cine sunt poetii pe ale caror versuri cânti? Cum îi descoperi?

Citesc poezie…o devorez. Cred ca totul aici e un fel de poezie, mai alba, mai rimata, mai criptica. Daca as fi poliglot mi-ar placea sa pot sa descopar  vreun filon de frumusete concentrata in poezia celor mai exotice culturi ale omenirii. Asa, ma plimb prin contemporaneitatea romaneasca si folosesc multe prilejuri de a interactiona social ca parghii pentru o tema de cantec apoi o recunosc in clasici (asa e cel mai greu, pentru ca de exemplu imi place Sorescu, ii stiu textele, il recunosc in cotidian dar mi-e greu sa-l cant- simt ca as distorsiona mesajul sau). Dar pot sa ajung la piesa si altfel. Descopar poetul (de cele mai multe ori pentru ca intalnesc si imi place si omul) si ma opresc la texte in care ma regasesc, intr-un fel sau altul.  Valoarea poeziei este independenta de melodie iar folkul presupune mai mult decat o muzica pe versuri croite pe song (si care recitate pur si simplu nu spun nimic ).  La inceput am versificat si eu pe niste teme sociale si, desi  Dragoste geriatrica a avut un ecou favorabil, mi-am dat seama ca nu vreau sa transmit ceva comercial. Tot dintre piesele din sfera sociala, lui Motu’ Pittis ii placea mult Second hand, pe versurile lui Aurel Bruma. Dar asta a fost la prima editie Folk You si nu vreau sa deviez, intrand in detalii…  

In general cant texte carora le simt muzicalitatea inca de la prima lectura, indiferent daca poetul este unul cunoscut sau mai putin cunoscut. Am piese foarte dragi mie (cu atat mai mult cu cat receptivitatea publicului de folk pe aceste texte este impresionanta) pe versurile unor poeti-prieteni Sanda Nicucie, Clara Margineanu, Eduard Zalle, Sorin Poclitaru, Ovidiu Mihailescu, George Eugen Doinaru, Andrei Maftei. Merg la lansari cand sunt invitat, primesc carti de la cele la care nu ajung… Imi place sa caut poetii locurilor pe unde ajung si asa descopar comori uneori ascunse. Atunci muzica e un mesager bun, dar sa nu uitam ca folkul nu este comercial, deci va mai dura pana cand texte grele ca Trecerea lumilor a lui Gabriel Codrut Berceanu ajung sa fie cunoscute publicului larg. 

Traseul tau artistic a fost marcat de întâlnirea cu Adrian P?unescu si Cenaclul ,,Totusi iubirea”. Povestesti frumos, despatimit de vanitati, întâlnirea cu Poetul…Iar piesa ta ,,Telefon peste moarte” este colosala, va fi, va ramâne, se va cânta peste timp…Cum percepi acest tip de tensiune a versului dureros, acut, scrijelit în inima, memorabil?

In perioada studiilor la Bucuresti am inceput sa merg pe la atelierele studentesti ale Cenaclului Totusi Iubirea. Aveam niste emotii ingrozitoare pentru ca efectiv ne cronometra aplauzele din sala dupa fiecare piesa. Cand am trecut „proba ” m-am simit ca Harap Alb cucerind imparatia lui Ros Imparat. Acum inteleg atat de bine logica acelui cronometru. Publicul e stapanul nostru. El dicteaza tot, ce si cum se intampla pe scena… Mai tarziu m-am intalnit cu poezia Telefon peste moarte, am compus piesa  cu un refren din Repetabila povara si in aceasta varianta a ajuns la el.Ulterior a scris o strofa speciala pentru metrica piesei si am inceput sa o cant cu noul refren. Nu am sa uit niciodata cum intr-o discutie telefonica in cadrul emisiunii pe care o realiza la Radio Resita, radea si spunea ca refrenul special scris a ajuns la mine „din gura in gura ca legendele populare” De ce?? Atunci am aflat ca …o cantam cu ultimul vers gresit, pentru ca la mine ajunsese: „numele lor este plus infinit” in loc de „numarul lor este plus infinit”

Aceasta piesa a fost biletul meu de intrare in Cenaclul Flacara, cu care am cantat in cateva orase ale tarii. Intr-o seara, dupa un spectcol, mi-a spus ca piesa mea, desi inregistrata cu refrenul gresit,  avea sa fie inclusa pe unul din albumle folk ale compilatiei despre Cenaclul Flacara, colectie ce avea sa fie scoasa de Jurnalul National. In afara de aceste picanterii de culise, importanta cu adevarat este sansa pe care am avut-o sa fiu in preajma unui om de o asemenea forta artistica. A fost un titan, as fi impacat sa fi fost astazi  batranul Ghicolescu daca asta ar fi insemnat sa fiu mai mult timp in preajma lui. Dincolo de textele in care ma regasesc, acest om mi-a oferit si bucuria, onoarea  de a  petrece zile la rand alaturi de alti giganti ai culturii romane, ca de pilda Grigore Vieru. Ce altceva ar mai putea fi spus…

Spune-mi câteva cuvinte despre fratele tau, Gilbert, un obisnuit al concertelor unde se întâlnesc oameni cu chitari, prietenul nostru, al celor ce pretuim si iubim muzica folk si (implicit) poezia!

Mda, cateva cuvinte ar fi prea putin pentru a-i multumi pentru tot ce a facut pentru mine. El este cel care m-a sustinut in toate si  m-a indrumat spre chitara si muzica folk. Copil fiind, ascultam ore in sir cum canta impreuna cu varul nostru care mi-a pus chitara in brate, in vacanta inainte de liceu. Nenicu (asa ii spun chiar si acum cand suntem intre noi) facea vocea si muzicuta iar varul meu chitara si vocea a doua. Imi amintesc cum ascultam impreuna cu ei Cenaclul Flacara difuzat pe posturile de radio. Chiar si dupa ce fratele meu s-a casatorit, ne adunam serile la el acasa… erau multi prieteni acolo, cantam si se recita pana  tarziu in noapte. Dupa primele lectii de chitara, el m-a indrumat sa urmez cursurile Scolii Populare de Arta la sectia de chitara clasica.  Concerte ad-hoc impreuna vara in parcul din Calarasi, pe malul Borcei,  aparitii la Casa de Cultura din Calarasi si „turnee”  memorabile de colinde in preajma sarbatorilor… Cred ca el a fost primul si cel mai bun impresar si „antrenor”.

Urmeaza sa îti apara cel de-al doilea album. Despre ce este vorba, când va aparea, cu cine ai colaborat pentru realizarea acestuia?

Principalul „vinovat” pentru felul cum va suna tehnic albumul  este Adrian Gradinaru, prietenul meu din Iasi cu care am realizat si primul album. Este un artist desavarsit si „omul orchestra”, asa imi place sa ii spun, pentru ca poate canta la mai multe instrumente in aceeasi piesa, live (clape, chitara, vioara + voce) si o face foarte bine. In acelasi timp mai trage si cu urechea la chitara mea si sesizeaza daca vreuna din corzi se dezacordeaza si mai intinde mana in timp ce cant si o regleaza. Am castigat impreuna premii in perioada preumblarilor la festivaluri, dar a castigat si premii singur, pentru virtuozitate. Albumul s-a lasat putin asteptat, dar conditiile tehnice au fost cele care ne-au dat planurile peste cap (dincolo de sincronii si drumurile la Iasi unde am facut inregistrarile). Albumul este acum gata, facem doar retusurile finale, ici-colo in functie de ce dorim sa transmitem. In toamna va fi pe piata. Imi place sa cred ca va fi un album mai complex, mai elaborat decat primul. In afara de Adrian, mai sunt cativa artisti care m-au ajutat, si oameni de cultura din afara sferei muzicale, dar totul la momentul potrivit.

Porti (si pe scena) palarie, îti sta bine, te individualizeaza. Spune-mi daca acest accesoriu vestimentar are pentru tine o semnificatie anume sau este o componenta a elegantei, o definire a simtului tau estetic.

Cand eram copil visam sa fiu cowboy, probabil de aici a inceput totulJ. Palaria a inceput ca o joaca, gasisem un fel galant de a-mi saluta publicul pe care as fi vrut sa il rasplatesc si eu cu un fel de aplauze, dar nu stiam cum. Am trecut de etapa obsesiei cand pe oriunde ajungeam prin Europa cautam palarii (de fetru, de piele, de panza, de paie). Am primit chiar un model colosal din piele de cangur din Australia. Am constatat insa ca e o colectie inutila si m-am rezumat mai tarziu la doua modele cu care apar pe scena.   Busola mea „de suflet”  imi atrasese intr-o zi atentia: pierzi ideea, gestul conteaza, nu palaria !

Cum te simti asezat în propria ta viata, acum, la 40 de ani? Esti împlinit, multumit, împacat cu tine?

Hmm…40…cineva foarte drag mie imi spune: „cand ai incetat sa cauti raspunsuri, ai murit”. Cred ca nu e inca vremea sa fiu implinit, multumit, impacat cu mine. Imi place sa cred ca e inca vremea furtunilor. Ma astept inca sa iau coate, suturi, sa cad, sa cresc, sa caut si candva sigur-sigur voi arunca scutul pentru ca am gasit. 

Stiu ca ai memorat o multime de versuri frumoase, expresive, valoroase pe care le si reciti în spectacolele tale. Îti propun sa ne spui un poem, sau macar o strofa, asa, ca o mâna întinsa lumii…

Pentru ca am povestit deja cate ceva despre felul in care publicul si cei de langa mine imi afecteaza starile si felul cum transmit, cred ca s-ar potrivi…

Nu cum sunt eu sunt eu,

Ci cum esti tu sunt eu

Un fel de tu sunt eu,

Pe care nu l-ai mai lasat sa fie eu.

Îti multumesc pentru ce faci, pentru cântecele tale splendide, pentru prietenia ta, pentru acest dialog. Pe curând, Walter! Toate cele bune!

Plecaciuni,  pretuita doamna a poeziei. Intalnirile noastre sunt un prilej de bucurie; dincolo de compania rafinata cu care sunt onorat de fiecare data, ma bucur sa gasesc in aceasta prietenie radacinile unei colaborari frumoase.